Sub aceeaşi stea, de John Green

Recenzie carte Sub aceeaşi stea, de John Green.

   John Green s-a născut pe 24 august 1977, în Indianapolis, SUA. A absolvit Kenyon College cu dublă specializare (engleză şi religie), iar după aceea a lucrat 5 luni precum ucenic de capelan la un spital pentru copii. 

      A intenţionat să devină preot, însă experienţele copiilor  bolnavi la care a fost martor l-au determinat să devină scriitor. În 2006 a debutat cu romanul Looking for Alaska, pentru care a fost onorat cu Printz Award, iar de atunci a mai publicat nişte romane şi nuvele. 

Continuă lectura „Sub aceeaşi stea, de John Green”

Invitaţia la vals, de Mihail Drumeş

Recenzie carte Invitația la vals, de Mihail Drumeș.

Rareori mă avânt să citesc o carte fără să mă interesez în prealabil despre ce este vorba în ea. Totuși, am zis să încerc, poate mă ademenește. Și bine am făcut. M-am simțit prinsă în mirajul său mai repede de cum credeam și am „trăit” alături de personaje cu fiecare pagină mai intens. Romanul are un iz autentic, fiind scris la persoana I printr-un limbaj comun, dar și pentru că Mihail Drumeș (26 noiembrie 1901, Ohnrid, Macedonia – 7 februarie 1982, București) s-a inspirat dintr-o poveste reală de dragoste pe care i-a relatat-o bătrâna proprietăreasă la care a stat în perioada studenției. Aceasta i-a povestit cu durere despre relația dintre fiica sa, o fată neobișnuit de frumoasă pe nume Virginia și Traian, al căror destin îl regăsim foarte bine conturat în carte prin personajele Micaela și Tudor.

Continuă lectura „Invitaţia la vals, de Mihail Drumeş”

Viața pe un peron, de Octavian Paler

Recenzie carte „Viața pe un peron”, de Octavian Paler

 

Titlul: Viața pe un peron
Autor: Octavian Paler
Editura: Litera
Colecția: Biblioteca pentru toți (Jurnalul Național)
Categoria: Beletristică
ISBN: 978-973-675-654-2
Anul apariției originalului: 1981
Anul apariției ediției prezente: 2009
Prefață de: Daniel Cristea- Enache
Numărul de pagini: 240

Descrierea de pe copertă:
În centrul cărților lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzchean, ci tocmai omul obișnuit, suma de calități și defecte, patimi și slăbiciuni, îndoieli și angoase. Oricine se poate așadar proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieșit din sfera biologică. Pe peron suntem noi. Gravitate fără morgă; asumare și autoangajare; mize înalte și blestematele probleme insolubile ale individului și ale comunității; sensibilitate și conștiință; anxietate și aspirație către echilibru; fragilitatea eului și, ca formă de apărare, proiectarea într-un câmp anistoric al valorilor tari; o ideație atât de bogată și de vie, cuprinsă în tipare de „inviolabilitate” sintactică…
– Daniel Cristea-Enache

Părerea mea:
Viaţa pe un peron, de Octavian Paler (2 iulie 1926 — 7 mai 2007). Răvăşitoare carte. Gândurile care-mi rămân în urma lecturării ei sunt prea mărunte pentru a descrie impresia pe care mi-a lăsat-o. Voi încerca totuşi să-mi spun o părere. 
 

Nu ştiu ce a fost înainte de peronul vieţii, dar într-un anume moment cu toţii ajungem într-un astfel de loc, neştiind ce se întâmplă, căutându-ne un rost şi tot felul de explicaţii. Prinşi între o mlaştină a amintirilor, a trecutului şi o pădure care ascunde diverse mistere, avem ca unic adăpost gara pustie, prezentul plin de praf şi de păianjeni. Suntem captivi în propriile gânduri, aici timpul are altă valoare, se opreşte până în momentul în care conştientizăm anumite lucruri. Purtăm o luptă cu noi înşine, cu răul din noi, cu lucrurile care ne-au adus în acel stadiu.
 
Ne complicăm singuri jucând şahul care ne va învinge, întrucât folosim şi piesele albe şi pe cele negre; facem procese de conştiinţă în care suntem pe rând propriul nostru avocat al apărării şi al acuzării; fugim de cobre sau de câini, dar oriunde ne-am ascunde, teama ne va găsi până şi în pustiu, pentru că vine din sufletul nostru, din interior.
 
Într-o gară uitată de lume, nu avem prea multe opţiuni însă mai întâlnim câteodată o persoană care ne este alături şi care ne seamănă, împărţind aceleaşi temeri, nelinişti, o persoană cu care rezonăm în trăiri. Rătăciţi în acel loc nefast, căutăm împreună o cale de a trăi frumos, de a ieşi din monotonie, de a găsi sensuri şi o scăpare din apăsarea sufletească şi din frica de necunoscut. Aşteptăm ceva, poate împreună sau poate separat.

Un fragment:
Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte ceva ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte doar să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea, cu o ultimă mare tristeţe deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi ajuns până la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit…