Deșertul pentru totdeauna, de Octavian Paler

Am perceput Deșertul pentru totdeauna (2001) ca pe un fel de continuare a romanului Viața pe un peron (1981), una dintre cărțile mele cele mai preferate, deși nu au nicio legătură ca fir epic. Este o carte profundă. Notele de jurnal se îmbină cu reflecții de eseu, rezultând o destăinuire cu totul specială. În paralel cu destăinuirile se desfășoară o poveste cu tâlc despre Asybaris, o lume fictivă.

Paler a scris această carte pe când avea 64 de ani, după ce suferise un preinfarct și în timp ce se pregătea pentru a fi supus unei operații pe cord, amintindu-și, cu onestitate, despre copilăria și adolescența sa. Amănuntele surprind prin zbuciumul interior al unui intelectual care a pornit din sărăcie și care s-a simțit străin peste tot, fiind supus unei maturizări forțate și care nu s-a putut integra în grupurile sociale cu care a intrat în contact.

Probabil că oricine, voluntar sau neintenționat, își face un fel de bilanț mental atunci când se confruntă cu o perioade sau situații-cheie, în care întreaga existență se poate schimba. Situații în care ziua de mâine este incertă și ne gândim la viața noastră de până atunci. Autorul își prezintă cu o sinceritate sfâșietoare angoasele sale, regretele, lupta cu sinele, neputințele și emoțiile.

Cred că, negăsindu-și locul printre oameni, Paler s-a refugiat în scris. Cu siguranță însă noi, cei care rezonăm cu ideile și trăirile sale, l-am primit în sufletele noastre și ni le-am îmbogățit. Cumva, găsesc stilul său ca fiind terapeutic.

Sursă foto

Câteva citate:

* „Copilaria: Vârsta de aur. Tot ce urmează e decădere. Exil. Nostalgie a ştiinţei pierdute.”

* „Viaţa nu e o operă de artă. E, mai degrabă, un bazar în care găseşti de toate, inclusiv nimicuri. De altfel, nu ştiu cum ar arăta o viaţă care ar vrea să fie o operă de artă. În acest bazar care leagă o naştere de o moarte şi în care unii au mai mult noroc, alţii mai puţin, eu am fost ceea ce se cheamă un visător.”

* „Și nu modernizările îmi dau sentimentul confuz că Lisa nu mai e «satul meu». E doar «satul în care m-am născut». Lisa îmi confirmă, din păcate, ideea că progresul exterior e însoțit, uneori, de regres interior.”

* „Probabil, în viaţa oricui se poate găsi un mic Rubicon, numai că l-am trecut fără să ne dăm seama şi, deci, fără să avem nici un merit. Iar, în cazul meu, nici n-a fost vorba de o «trecere» a Rubiconului. Din contră, «zarurile au fost aruncate» în sensul că nu l-am trecut!”