Adolphe D’Ennery (sau Dennery), pe numele său real Adolphe Philippe, s-a născut la Paris și a trăit între anii 1811 – 1899. A scris, singur sau în colaborare cu alți dramaturgi (Eugene Common, Jules Vernes) foarte multe piese de teatru, dar și câteva romane, pe care le-a adaptat după propriile opere dramatice. Acestea au prins la publicul pasionat de teatru, aducându-i notorietate în acea perioadă.
Romanul Două orfeline a fost publicat în anul 1875 a fost adaptat după piesa de teatru omonimă și este considerat printre cele mai celebre opere ale sale; aceasta a fost și încă este pusă în scenă în mai multe părți ale lumii (printre care și la noi în țară), dar a avut parte și de o adaptare cinematografică în 1921, sub numele de Orphans of the Storm.
*****
Titlul: Două orfeline
Titlul original: Les Deux Orphelines 
Autor: Adolphe D’Ennery
Traducător: Horia Gârbea
Editura: Orizonturi
Colecția: romantică
Categoria: Literatură universală, Literatură franceză, roman de dragoste
Anul apariției originalului: 1875
Anul apariţiei ediției prezente: 2013
Numărul de pagini: 270
*****
Romanul, a cărui acțiune se petrece în Franța secolului al XVIII-lea, prezintă povestea a două fete pe care viața le unește sub același acoperiș, crescând precum surorile, deși nu au același sânge.
Luiza este fiica nou-născută, nelegitimă, a Dianei de Vaudray, viitoarea contesă de Linières, care o încredințase servitoarei sale loiale să o abandoneze la intrarea catedralei Notre-Dame.
Aceasta ajunge să fie adoptată de părinții săraci a Henrietei: Michel Gérard și soția sa, Tereza. Viața lor se schimbă odată cu apariția Luizei, deoarece bebelușul avusese puși la piept, pe sub hăinuțe, niște bani meniți să-i asigure un trai bun alături de sufletul milos care s-a îndurat să o ia spre creștere. Astfel, cei patru se mută din Paris în provincie, în căutarea unei vieți mai ofertante.
Peste ani, Luiza se transformă într-o domnișoară grațioasă cu părul blond, ochii albaștri și trăsături delicate prin care se reflectă originea sa nobilă. Henrieta devine și ea o fată frumoasă, cu părul brunet, specific fetelor din popor. Cele două țin foarte mult una la cealaltă, iar atunci când rămân orfane, trebuie să își caute de lucru la oraș. Însă, are loc un eveniment care le desparte, iar ele încearcă din răsputeri să se regăsească pe tot parcursul romanului.
Până la momentul reîntâlnirii, se petrec multe întâmplări, cam „telenovelistice” pentru gustul meu. Dar nu pot să spun că mi-a displăcut (nici că m-a impresionat). M-a atras în primul rând coperta, care mi se pare foarte frumoasă, mi-au plăcut și locațiile, demnitatea fetelor și faptul că și-au găsit fericirea, în ciuda obstacolelor. Mi-au mai plăcut și principiile morale induse de autor.
Aspectul cel mai pregnant este legătura sufletească strânsă dintre cele două adolescente. O lectură ușoară, dar din paginile căreia nu lipsesc intrigile, răutatea, tristețea, dragostea, sacrificiul și binele triumfător.
Un citat:
– Îmbătrânesc, dragele mele.
– Nu, mamă, ești la fel de frumoasă ca și înainte, răspundeau ele.
– Altădată îmi făcea plăcere să mi se spună, acum nu mai simt nicio nevoie să plac. E rândul vostru să fiți frumoase și nu-mi pasă dacă părul meu e negru sau cărunt, de vreme ce dragostea voastră pentru mine rămâne neschimbată. Voi sunteți frumusețea și averea mea. (pag. 37)
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.