Titlul: Sub aceeaşi stea
Colecţia: Fiction Connection
*
Pe scurt, naratoarea este o fată de 16 ani pe nume Hazel Grace Lancaster, bolavă de cancer tirodian cu metastaze în plămâni, care îl cunoaşte la grupul de suport pe Augustus Waters, (un tânăr chipeş, mai mare cu un an decât ea, ce suferă de cancer osos) – moment în care viziunea asupra vieţii i se va schimba complet.
Poate că pentru unii lasă impresia de subiect-clişeu sau banal, însă de îndată ce pătrunzi în esenţă, când te gândeşti la mesajele pe care le transmite dincolo de povestea propriu-zisă, nu are cum să nu te mişte, măcar puţin. Nu am fost prea încântată de traducere, dar trecând peste acest aspect (ştiu că uneori este greu de adaptat încât să păstreze sensurile iniţiale şi să sune bine), mi-a lăsat o impresie puternică. Am lecturat-o de fiecare dată cu ochii plini de lacrimi şi zâmbetul pe buze, cu sufletul alături de personaje.
Întreaga poveste se învârte în jurul metaforelor. Suntem destinaţi să trecem prin anumite etape, însă depinde de noi cum reacţionăm şi cum ne bucurăm de lucrurile cu adevărat importante. Nu este o carte de dragoste, şi nici despre cancer, ci despre îndrăgostiţi care suferă de această boală şi totuşi îşi doresc să fie normali, să simtă sentimente specifice adolescenţilor, să caute sensuri şi să îşi urmeze visul ca oricare alţi tineri de vârsta lor, dar care nu au decât o singură ocazie pentru a se bucura de anumite trăiri. Maturizaţi poate prea devreme din cauza experienţei bolii, descoperă cum să se bucure de lucruri care până atunci le erau necunoscute, ori prea puţin familiare, chiar dacă toată fericirea nu durează mult.
Câteva citate preferate din Sub aceeaşi stea (pe unul îl voi scrie şi în engleză, deoarece mi se pare mai plin de înţeles):
Am luat cartea de pe raft.– Ce zici dacă te sun când termin asta?– Dar nici măcar n-ai numărul meu de telefon, mi-a spus.– Cred cu tărie că mi l-ai scris în carte.Pe faţă i-a înflorit zâmbetul acela strâmb.– Şi mai spuneai că nu ne cunoaştem unul pe altul.
*
– Dar n-are sfârşit.
– Da, am fost eu de acord.
– Tortură. Pricep pe deplin, pricep că ea moare sau aşa ceva.
– Corect, aşa presupun şi eu, i-am zis.
– Şi OK, destul de corect, dar există un contract nescris între autor şi cititor, iar eu consider că neterminarea cărţii încalcă acest contract.
– Nu ştiu, am zis, simţind nevoia să-i iau apărarea lui Peter van Houten. Asta e o parte din ceea ce-mi place la cartea asta. Descrie moartea cu sinceritate. Mori la jumătatea vieţii, la jumătatea unei fraze. Dar eu chiar… Doamne, chiar vreau să ştiu ce li se întâmplă celorlalţi. Asta este ceea ce l-am întrebat în scrisorile mele. Dar el, mda, nu mi-a răspuns niciodată.
*
*(…) but it is the nature of stars to cross, and never was Shakespeare more wrong than when he has Cassius note, ‘The fault, dear Brutus, is not in our stars / But in ourselves.
(…) dar este în firea stelelor să fie potrivnice, iar Shakespeare nu s-a înşelat niciodată mai tare decât atunci când l-a pus pe Cassius să noteze: ‘Nu stelele-s de vină, scumpe Brutus / Supuşi de suntem vina este-a noastră.’
“Faptul că încerci să păstrezi distanţa faţă de mine nu mă va face să-mi scadă afecţiunea pentru tine – sper că ţi-ai dat seama de asta, mi-a spus. ”
– Ştiţi, ne-a întrebat el cu un accent delicios, ce a spus Dom Perignon după ce a inventat şampania?– Nu, i-am răspuns eu.-‘Veniţi repede: gust stelele.’ Bine aţi venit în Amsterdam!
– Sunt într-un montaigne-russe care doar urcă, mi-a spus.
– Şi sunt privilegiul şi responsabilitatea mea de a merge până la capăt cu tine, i-am spus.
*
